Feb 25 2013

Cât plătești pentru puterea obișnuinței?

Sunetul alarmei telefonului de la ora 6:30 mi-a deranjat somnul. Trebuia să mă trezesc, să încep o nouă zi. Pentru că urma să-l duc pe tata la o policlinică și nu știam cât durează, dacă trebuie să-l recuperez sau se descurcă să ajungă singur acasă, am luat mașina. Nici ei nu i-a convenit că am deranjat-o din somn, mai ales că de vreo 4 ani am lăsat-o să-și facă somnul de frumusețe. Uneori, se întâmplă lucruri neplăcute chiar și pentru mașini. Pe tata l-am lăsat la policlinică, și după ce a terminat investigațiile m-a sunat să-mi spună că a ajuns acasă, să nu-mi mai fac griji. Perfect!, mi-am zis.

La auzul sunetului cristalin al clopoțelului care marca sfârșitul zilei de lucru, mi-am luat rucsacul pe spate, am salutat frumos pe toată lumea și am întins-o spre casă. La ieșirea din firmă, de cele mai multe ori mă opresc două secunde să-mi dau seama dacă trebuie să rezolv unele lucruri înainte să plec spre casă. Și cum pe listă erau rata la bancă, o pâine cu suflet și să verific dacă a ajuns coletul poștal, am luat-o spre dreapta. După ce le-am rezolvat și pe astea, m-am îndreptat spre casă.

Liniștea de pe Cetățuie și puținele păsărele care zburau printre copaci m-au făcut să uit de tot de problemele de la muncă. Cu toate astea aveam sentimentul că am uitat ceva, dar nu mi-am făcut probleme prea mari. Mâine era o altă zi.

Am ajuns acasă, am făcut un duș, am mâncat, am făcut o ciorbă de burtă, am mai mâncat o dată și m-a pălit: mașina!!! Am venit acasă fără mașină!!!

Am pornit într-un suflet spre strada Cardinal Iuliu Hossu (despre care puteți citi o întâmplare haioasă aici), unde Franțuzoaica mea stătea singură. M-a observat. S-a uitat în ochii mei o secundă, apoi a întors privirea. O lacrimă i-a scăpat din ochiul drept. I-am explicat că am avut o zi plină, că m-am dezobișnuit de zilele când o trezeam și pe ea de dimineață să mă ducă la muncă și o lăsam în vacarmul și nebunia unei zile… Am uitat. N-aveam nici o scuză. Ca să mă ierte, i-am promis că o duc la spălătorie. Am urcat la volan, am mângâiat volanul și am simțit-o că deja mă iertase, dar abia când am răsucit cheia în contact și motorul a pornit, făcându-i trupul să vibreze, abia atunci iertarea a fost completă.

-Iar mi-au lăsat ăștia afișe promoționale! am zis eu coborând să le iau de la ștergător.

Da, era o reclamă a Primăriei Cluj-Napoca la tarifele practicate de Poliția locală pentru cei care parchează fără tichet sau cu tichetul de parcare expirat, ca în cazul meu.

By • poveşti • 2 • Tags: , ,