Feb 14 2013

Poveste de demult!

Da, e o întâmplare petrecută acum vreo 3 ani de zile, pe vremea când blogul avea coada .info. Am descoperit textul întâmplător. Și cum blogul cu terminația .info nu mai există, și nu mi-am putut recupera textele scrise acolo, vă dați seama că bucuria a fost maximă.

Vă las cu un text scris acum vreo 3 ani, după o întâmplare care ne-a marcat unul din drumurile Cluj-Galați.

Vineri am pus matura în ușă și am plecat spre Galați. Am pornit cu groază, și nu pentru cele 8-9 ore cât facem în mod normal, ci pentru că la un drum atât de lung, întâlnești de toate: cretini, accidente, dar și peisaje superbe. Le-am văzut pe toate.

Pe o ploaie torențială în drum spre Barajul Siriu, trecând printr-o pădure ce se întinde pe o suprafață foarte mare am văzut un suflet rătăcit. Ce căuta sărăcuța pe acolo habar nu am, dar nu puteam trece indiferenți. Era miezul nopții, afara ploua necontenit, se lăsase ceața și vântul bătea uneori cu putere. Dacă staționam și treceai pe lângă mașină, credeai că înăuntru sunt doi îndrăgostiți care și-o trag de Sfântul Valentin Dei.

Am oprit, am chemat-o la noi. A venit într-un suflet, însă când să pun mâna pe ea a început să schelălăie de s-a cutremurat pădurea ca într-un film de groază. Nu era rănită, deci era evident foarte speriată. Am ademenit-o cu niște mâncare și încet încet a prins încredere.

-Hai s-o ducem pana în primul sat, zise prietena mea, să nu o lăsăm în mijlocul pădurii!

-Unde s-o mai băgăm și pe ea? am zis eu. Dacă reușești s-o urci, o ducem! și am urcat în mașină. Cațelușa dădea semne că ar vrea să urce, dar probabil că anumite experiențe, deloc plăcute din trecut, o tot făceau să se răzgândească. Dupa vreo 2-3 tentative de a urca am zis că ar fi cazul să luam o hotărâre.

-Pune mâna și bag-o în mașină, că ne apuca dimineața prin pădure! Și pana la Galați mai e o căruță de mers.

Zis și făcut. Eram din nou la drum. Primul sat era la vreo 10 km. V-am zis că era o pădure mare. Am dat drumul la căldură. Era udă toată. Toată blănița alba îi era lipită de corp, iar doi ochi mari și negri se vedeau cum privesc cu bucurie către noi. Spre surprinderea noastră s-a acomodat foarte repede.

Am ajuns în Siriu și încercam să ne hotărâm unde s-o lăsăm. Am oprit mașina, am deschis ușa și am coborât toți. Noi ne cam făcusem treaba, așa că am urcat din nou să ne continuam drumul. Pe când să ajung cu mașina la 30-40 km/oră, m-am uitat în retrovizoare. Alerga după noi. Am accelerat. La fel și ea. Alerga săraca de zici că dădea probe pentru rolul lui John Cusack din 2012, la scena când totul se năruia în urma lui în drum spre avionul care avea să-l ducă spre nava salvatoare. De nicăieri a apărut în scenă un dulău de vreo 3 ori mai mare decât ea.

-Văleu, oprește mașina că n-am rezolvat nimic! țipă prietena mea.

Din fericire cei doi câini “făceau cunoștință”, iar noi ne-am continuat drumul cu inima strânsă că viața ar trebui să fie mai blândă cu acest suflețel. Evident că chiar și în ziua de azi, când trecem prin zonă, mergem încet și cu atenție, poate, poate o revedem, și ne întrebăm unul pe altul Oare ce face cățelușa noastră?!

Am reîntâlnit-o după ceva timp. Era fericită! Păcat că nu mai găsesc filmulețul.

By daniel rus • poveşti • 1 • Tags: cățelușă, întâmplare, pădure, poveste, suflet