Eroii nu mor niciodată! Oare?

În fiecare an, în preajma comemorării evenimentelor din perioada Revoluției române, sloganul „Eroii nu mor niciodată!” prinde viață. Din păcate e doar un slogan. Eroii au murit, ba mai mult, noi i-am mai omorât ori de câte ori am mai avut ocazia.

I-am omorât în 20 mai 1990, 11 octombrie 1992 și 26 noiembrie 2000, când am pus la conducere sau am trimis în turul doi, un urmaș și un reprezentant al regimului pentru care eroii și-au dat viața încercând să-l înlăture.

I-am omorât la orice scrutin când am ales să fim reprezentați de persoane care au demonstrat în nenumărate rânduri că singura lor „calitate” o reprezintă dorinţa de înavuţire, abilitatea de a promite fără nici o acoperire, fuga de răspundere, indiferenţa faţă de cei care i-au votat, lipsa de respect, lipsa bunului simţ, simţul de afacerist, înclinaţia spre şantaj, servilismul faţă de cei care le pot oferi o felie de pâine, doar pentru că au cuţitul în mână, pofta de putere şi parvenire prin orice mijloace.

I-am omorât de fiecare dată când am confundat strada, trotuarul, cursul unei ape, pădurea sau un spațiu verde cu un coș de gunoi.

I-am omorât de fiecare dată când, conștient, i-am deranjat pe cei din jur prin acțiunile noastre.

I-am omorât de fiecare dată când am privit nepăsători la căcaturile pe care parlamentarii pe care noi i-am ales au ales să își protejeze afacerile necurate cu ajutorul imunității pe care noi le-am oferit-o, numai că în alte scopuri.

I-am omorât ori de câte ori am avut ocazia, însă încercăm să-i ținem vii prin ipocrizie, două săptămâni pe an, în decembrie.