Dia, nu te mai dăm nimănui. Rămâi a noastră!

Încă nu îmi dau seama cum te-am văzut alergând pe marginea drumului ferind mașinile. Încă nu-mi dau seama de ce ai apărut tocmai când treceam eu prin zonă și, mai ales, de unde ai știut că voi opri să te iau. De toate celelalte mașini te-ai ferit, spre a mea ai venit alergând. Deși ai scheunat puțin când palmele mele au atins blănița ta, tot te-ai aruncat în brațele mele. Ai știut tu ceva, nu? Că doar ești o ființă inteligentă, cu un simț foarte bine dezvoltat.

Încă nu-mi dau seama de ce am scris aici că vreau să te dau. De fapt nu voiam. Voiam, ca un părinte, tot ce e mai bun pentru puiul său. În acel moment mă gândeam că o curte ți-ar plăcea mai mult decât un apartament cu două camere. Dar tu erai fericită că ești cu noi și nu conta nimic altceva. Nu mi-am dat seama că nu ești materialistă, ci o sentimentalistă. Tu căutai pe cineva care să te iubească și atât. Norocoaso, ai găsit!

Încă nu-mi dau seama de ce nu te-am lăsat pe pat, lângă mine, de fiecare dată când, deși era clar că nu ai cum să ajungi, tu te încăpățânai s-o faci, ca o adevărată luptătoare, cu o încăpățânare pe care eu, un încăpățânat, o invidiez. Apoi, când eu mă așezam lângă tine, pe covor, stăteai cuminte, lângă mine, cu boticul aproape de pielea mea. Uitai de pat. Tu voiai doar să fii cât mai aproape și mai mult lângă mine. Eu voiam… nu știu ce voiam. Poate voiam să te mai văd cum intri sub masă și mă latri de acolo.

Dia, nu te mai dăm nimănui! Rămâi a noastră, chiar dacă doar o amintire…