Nov 22 2012
Adio, Twlight!
Prima parte din ultima serie a poveştii cu vampiri care a început la amurg, a continuat pe lună plină şi a ţinut până în zori de zi, s-a consumat, normal, într-o seară de marţi. Cu ce-am rămas? Păi…
Chiar la început, văzând forţa cu care Bella, cea tocmai machiată cu fond de ten alb, l-a strâns la piept pe Edward, am avut senzaţia că de fapt urmăresc filmul Xena, prinţesa războinică. Doar acolo femeia îi apucă pe bărbaţi, îi ridică deasupra capului, şi după ce îi roteşte ca pe puii de pe rotisor, îi aruncă cât colo, vreo 5 m, până-ntr-un copac. Dar ăia, bărbaţii, în acest caz omul pe care îl invidiază chiar şi Botezatu pentru că are blana lui, blană de lup, Jake pe numele mic, par să le placă şi în loc să stea dracului lângă copac, se ridică să mai primească o porţie. O porţie de picioare, pumni şi aruncătura în copacul aflat la 5 m distanţă.
Apoi, cineva a dat pe sport.ro, unde Onceasca demonstra încă o dată că e cea mai tare la skandemberg. Şi nu doar la skandemberg, ci şi la spart piatră. Imediat, toţi dezvoltatorii de proiecte miniere și administratorii carierelor de piatră s-au întrecut s-o oferteze. Şi-au dat seama că având-o în echipă, pot renunţa la toate utilajele de excavare şi la explozibil.
Dar, pentru că trebuia să apară intriga, pentru că urma să se desfăşoare o bătălie, cineva trebuia să trădeze. Că aşa ne-a învăţat istoria. La mijloc e ori o trădare ori o femeie. De data asta a fost o femeie trădătoare. S-o aflat Irinuca în treabă, după ce i s-a părut că căprioara vecinilor era mai plină de viaţă decât ale celorlalţi. Şi era musai să se plângă. Astfel şi-a luat jucărelele şi a trecut în tabăra negrilor. Nu vă gândiţi la prostii. Doar hainele erau negre.
Pentru că orice luptă începe cu o discuţie amiabilă, Alice venită din ţara minunilor, pentru că, minune!!!, în ţara aia chiar şi Mazăre are trecere la femei, dă mâna cu căpetenia rivalilor. Doar că ăluia nu i-a convenit ceva şi, precum un plod gelos pe păpuşile fetei, i-o ia pe aia preferată şi-i smulge capul. No, şi asa a început bătălia.
Motivul acestei bătălii, o făt-frumoasă care creştea în 5 scene cât copiii lui Paul Newman în 2639 de episoade tinere şi neliniştite, a decis la îndemnul mamei, că e cazul să înveţe să călăreacă un lup. Sau să lupulească?!
În bătălie, e ca la luptă. Unii mor, alţii nu. Cert e că toţi arată ce au mai bun. Ca în Captain Planet. Unii stăpânesc focul, alţii curentul, alţii provoacă durere din priviri, doar că până la urmă, şeful celor cu straie negre îşi pierde capul şi cam aşa se termină bătălia. Ce-a urmat a lăsat întreaga sală cu gura căscată. În acel moment, toţi au început să huiduie şi să-şi exprime nemulţumirea, ba mai mult, unul dintre spectatori a strigat că vrea banii înapoi. Spectatorul ăla am fost eu.
No, şi cei doi cu feţe albe, Bella şi Edward, au urmărit un scurt metraj al vieţii lor, şi şi-au promis că-l vor revedea de mai multe ori până vor muri.
S-a terminat filmul şi-am plecat acasă.
După film s-au ridicat nişte semne foarte mari de întrebare. Dacă, să zicem, lui Mihai Viteazu, înainte să-şi piardă capul, i-ar fi arătat cineva cum se vor desfăşura evenimentele, dar mai ales cine avea cel mai ascuţit topor de tăiat capete, atât de ascuţit încât să reteze capul unui viteaz pe nume Mihai, oare acesta renunţa la acţiunile lui de dinaintea decapitării? Oare fugea să se ascundă în prima pădure şi stătea acolo până uita cineva de existenţa lui? Sau se asigura că tăietorii de capete vor fi primii care dispar din peisaj şi apoi îşi continua planul cu care a pornit la drum în ziua aia?
Cu siguranţă sunt nişte gânduri pe care Stephenie Meyer nu şi le-a pus. Sau probabil şi le-a pus, dar probabil voia să trăiască liniştită şi tânără-n suflet în viaţa de zi cu zi, nu prin cinematografe.
Sfârşit!
