Jan 13 2012

Oare cât contează sufletul?

Înainte să începi să parcurgi textul de mai jos, am rugămintea să citeşti asta şi apoi înarmat cu răbdare să revii.

…

A văzut-o. Din întâmplare. Lucra într-un ABC. A plăcut-o imediat. De atunci reveni zilnic. Ajunsese să-şi facă majoritatea cumpărăturilor de acolo. Ea simţi că tipul cel nou nu vine pentru preţuri, nici pentru calitatea superioară a produselor, dar stătu în banca ei şi aşteptă să vadă ce va fi.

Într-o zi, el îşi luă inima în dinţi şi cât se poate de direct îi spuse:

-Ştii, eu am început să vin pe aici pentru tine. Mi-aş dori, dacă nu ai nimic împotrivă şi nici alte obligaţii, să ne cunoaştem mai bine.

-Alina, îi spuse ea zâmbind şi întinzând mâna. Şi nu suport minciuna.

-Ce coincidenţă! Alin, continuă el, apucând mâna ei catifelată în palma lui imensă, dar foarte grijulie. Dar eu de fapt vreau să aflu totul despre tine, îi zise el zâmbind, nu doar numele tău. Vreau să ştiu ce îţi place, ce planuri ai, care e cea mai frumoasă amintire şi, de ce nu, cea mai mare dezamăgire pe care ai trăit-o. Tot. Pentru că de când te-am văzut, îmi e greu să ocolesc magazinul. Ceva mă atrage. Şi nu e vorba de rafturi sau de ce e pe ele.

În mod normal, Alina l-ar fi expediat în doi timpi şi trei mişcări, dar de data asta avu un sentiment cel puţin interesant. Nici nu îşi dădu seama când îi răspunse DA la întrebarea:

-Poate e prea devreme, dar dacă revin peste două ore când termini, ai chef să ne plimbăm puţin? E atât de fumos afară!

Din acel moment au fost nedespărţiţi. Bineînţeles cu excepţia orelor de muncă. Cu fiecare zi fericirea lor crescu, iar asta se văzu pe chipul lor. Mai ales pe al ei.

Doar că după o perioadă lucrurile începură să meargă tot mai prost pentru Alin. Rămase fără servici şi posibilitatea de a-şi plăti chiria şi a rămâne în oraş scăzu considerabil. Atunci el îi spuse:

-Nu îmi văd viaţa fără tine. Dar mi-e greu să mai trăiesc aici. Fără un loc de muncă şi un venit, nu am cum să rămân. Un prieten foarte bun mă tot sună şi mă cheamă în State. Ştiu că acolo mi-ar fi mai uşor, dar fără tine nu merg.

-Dar poţi să te muţi cu mine. Ştii foarte bine asta. Nu trebuie să mergem nicăieri, îi răspunse ea.

-Ştiu, dar abia mi-am găsit şi ultimul loc de muncă. Şi mai ştiu că dincolo vom duce o viaţă mult mai bună.

-Îţi promit că mă gândesc şi îţi spun, îi zise Alina cuprinzându-i tâmplele cu palmele ei micuţe şi îl pupă pe frunte.

Gândul că el va pleca nu îi dădu pace. Nu îşi imagină ziua de mâine fără el. Plus că ţara în care totul e posibil o ademeni şi pe ea.

-Plec cu tine. M-am hotărât, îi spuse ea.

-Ştiu exact care este cea mai fericită zi din viaţa mea. Aceasta. Alina mea vine cu mine în State!, exclamă el.

În tot acel entuziasm, Alinei îi trecu un gând pe care nu avu cum să nu-l rostească cu voce tare.

-Dar de unde bani de bilete? îl întrebă puţin intrigată de faptul că nu se gândi nici măcar o clipă înainte să ia decizia. Şi cum ne vom descurca acolo până vom găsi cel puţin unul din noi un loc de muncă?

-Mi-ai zis că ai tu ceva bănuţi adunaţi şi mă gândeam că ne ajung pentru bilete. Ţi-am zis că am un prieten care ne aşteaptă. În prima lună stăm la el. Important e să ajungem acolo, îi zise oarecum cu frică să nu se răzgândească.

-Sunt economiile mele de doi ani. Am renunţat la multe ca să adun banii ăştia. Nu ştiu ce să zic. Dacă lucrurile nu vor fi tocmai aşa cum credem noi că vor fi? întrebă Alina de această dată fără acel entuziasm pe care îl arătase iniţial.

-Va fi bine! Ai încredere în mine, îi spuse Alin luând-o în braţe.

-Bine, zise Alina. Când plecăm?

-Cât de repede se poate!

Peste o săptămâna, cu bagajele la uşă, Alina aşteptă să vină să o ia să plece împreună spre aeroport. Se plimbă de colo colo, luându-şi rămas bun de la fiecare colţişor al casei. Liniştea se lăsă peste tot. Privi minute în şir pe geam încercând să memoreze fiecare detaliu al imaginilor din jur. Speră ca astfel să le ia cu ea departe, peste Ocean, iar când i se va face dor de casă doar să închidă ochii şi să revină acasă. Sunetul telefonului o readuse la prezent, prezent care însemnă plecarea.

-Draga mea, nu mai pot să ajung să te iau. Am trimis un taxi după tine. Ar trebui să fi ajuns deja. Ne vedem la aeroport. Bine? se auzi vocea lui Alin.

-Bine. Ne vedem acolo.

În drum spre aeroport, cu mâna pe geamul maşinii, încercă parcă să adune tot peisajul să-l ducă cu ea. Realiză că toate acestea rămân în urmă, iar posibilitatea de a le revedea curând deveni tot mai mică.

La aeroport, Alin o întâmpină cu totul şi cu totul schimbat. Era îmbrăcat foarte elegant şi toţi îl priveau cu respect. O luă de mână şi o conduse spre o cameră a aeroportului.

-Trebuie să afli ceva despre mine. Eu sunt un om foarte bogat. Am trăit foarte multe dezamăgiri din cauza asta. Toată lumea stătea în preajma mea datorită banilor mei şi a influenţei mele. Trebuia să scap de această povară. Trebuia să găsesc pe cineva care să mă iubească pentru ce sunt eu ca şi om, nu ceea ce sunt eu datorită banilor mei. Te-am întâlnit pe tine şi mi-ai demonstrat că există persoane pentru care contează alte lucruri în afară de bani, lanţuri hoteliere sau companii aeriene.

Alinei nu-i veni a crede. Avea în faţă un om plin de bani, un om de succes. Îl privi preţ de câteva secunde, apoi cu lacrimi în ochi, cu vocea tremurândă îi zise:

-Ce păcat că ai uitat vorbele mele “Alina. Şi nu suport minciuna”.

Ieşi din încăpere, îl lăsă în aeroport şi se întoarse la viaţa ei de dinainte.

…

Prima poveste, în imagini, încearcă să convingă că femeia e interesată doar de bani, maşini şi haine. A doua, în cuvinte, încearcă exact opusul. Sunt convins că fiecare a trăit o dezamăgire legată de acest aspect al părţii financiare. Şi sunt convins că fiecare are propria părere vizavi de importanţa banilor, a hainelor sau a maşinii.

Mai poate o poveste, în imagini sau cuvinte, să schimbe păreri?

By daniel rus • poveşti • 2 • Tags: bani, interes, suflet