Oct 29 2014
De ce nu cerem mai mult de la noi?
Mi se pare mie sau după pensionare românii consideră că merită toate facilitățile și pensii cât mai mari?
Mă întreb, totuși, de ce n-au avut pretenții mai mari cât timp au fost angajați? S-au angajat în ceva fabrică și au muncit acolo liniștiți până prin anii 90. Tot acolo s-au încuscrit, s-au nășit, și-au spălat rufele, că doar erau ca în familie. Apoi a venit perioada de după Revoluție, când toți șmecherii și securiștii, care știau cum se pot face banii, au început să învârtă lucrurile astfel încât focul să ajungă doar sub oalele lor. A fost momentul în care liniștea românilor s-a schimbat în „Lasă! E bine că avem un loc de muncă!”, „Nu-s mulți, dar măcar duc lunar niște bani acasă!”, „Ai gura prea mare! Dacă te ia șeful la ochi?”. Când cineva a constatat că treaba se poate face și cu 30% mai puțin personal, 99% din ei erau gata să renunțe la o parte din bani, doar să nu se facă reduceri de personal. Pentru că mai bine primeau mai puțin decât deloc sau pentru că nu aveau încredere în calitățile lor.
Doar că a venit și timpul pensiei, când brusc au uitat toate compromisurile făcute de-a lungul vremii. Ei au contribuit, deci trebuie să primească. Cât? Cât mai mult. Nu contează că sunt tot mai puțini cei care contribuie la buget ca ei să-și primească pensia. Ei trebuie să primească tot mai mult, cu fiecare an. Nu contest dreptul lor! Să nu mă înțelegeți greșit. Mă întreb de ce acum nu mai e valabilă treaba aia cu „Mai bine mai puțin decât deloc!”?
Știu persoane, și poate știți și voi, care timp de 20-30 de ani au avut un singur loc de muncă, la care au așteptat să treacă lunile, să-și ia banii la data stabilită, și, poate, la 3-4 ani să mai primească câte 40-50 lei în plus, în așteptarea pensiei. Și odată ajunși acolo, încep pretențiile.
Oare dacă acești oameni aveau mai multe pretenții de la ei și reușeau să câștige mai mult, nu eram cu toții mai câștigați?
