Aug 20 2012

Cine n-are inginer la biserică să-și cumpere

Câte biserici, dar mai ales preoți, atâtea obiceiuri. La una din ele, în timpul slujbei, când iese preotul cu acele pahare de aur în care este pâine și vin și se roagă pentru pomenirea în împărația cerurilor a credincioșilor, a celui mai fericit dintre preoţi, a fraților, a conducătorilor, e musai să se scuture o chestie pe care sunt legați vreo, să zicem, 10 clopoței și să se bată clopotele mari, într-un anumit fel. Pentru asta era nevoie de vreo 3 persoane, în special bărbați, pe post de comunicatori și de alți 4-5 pentru trasul clopotelor. Astfel, după fiecare scuturare a celor 10 clopoței, cel care stă afară, în dreptul altarului, îi face semn celui care stă la baza turlei unde sunt clopotele, care îi face semn celui din turlă, care îi anunță pe ceilalți că trebuie să se apuce de tras de frânghii. Apoi, când preotul începe să-și zică poezia, pe același traseu, se fac semnele necesare opririi procesului de targere a frânghiilor. Treaba mergea ca unsă, cei implicați direct în această activitate se simt importanți, oameni de bază, oameni invidiați și apeciați pentru implicarea lor în bunul mers al slujbei.

Problema începu să apară când în timpul slujbei ploua. Era mai greu să găsești oameni dispuși să stea afară în ploaie sau vânt. Parcă aprecierea satului nu mai conta la fel când te udai pe chelie, pe spate sau la șosete.

Acest lucru a fost însă rezolvat rapid, prin plasarea comunicatorilor pe scările care duceau la clopote. Procesul de transmitere a datelor era același. Unul stătea în balconul bisericii, îl informa pe cel de la etajul superior al turlei, care îl anunța pe următorul și așa mai departe până la cei care trăgeau de frânghiile care erau legate de clopote. Ca peste tot, și acolo erau troli, care dădeau semnale eronate, astfel preotul se trezea cu clopotele trase în mijlocul frazei de pomenire, iar după chipul său se vedea că nu-i tocmai fericit. Apoi începeau discuții pe scara interioară a turlei, cine a fost cu semnalul, unele discuții lăsându-se cu certuri care se auzeau în biserică.

Într-o zi, un inginer trecu pe la biserică, trimis de mama lui, să plătească niște rugăciuni. El o auzise vorbind cu vecina despre ultima întâmplare care se termină cu o cearta în turla bisericii și îi ceru detalii. După ce preotul îi povesti cum stau lucrurile, inginerul îl rugă să mai rămână măcar 30 de minute la biserică, urmând să se întoarcă imediat.

Omul a mers acasă, a luat un bec, cam 100 m de conductor, un întrerupător de veioză și s-a întors la biserică. A desfăcut o doză din perete, a legat conductorul de fază, a montat pe el întrerupătorul, a scos firul pe geam și l-a dus până în turla bisericii. Acolo, a desfăcut o altă doză, a legat o bucată de conductor de nul, pe care l-a legat împreună cu conductorul de fază într-o dulie, a pus becul și i-a spus preotului că de acum cel care scutură clopoțelele trebuie doar să apese întrerupătorul, iar cei din turlă să tragă de frânghiile legate de clopote cât timp becul stă pornit.

Chiar și în ziua de azi, inginerul este pomenit în toate rugăciunile la secțiunea ”binefăcători ai sfânt locașului acestuia”.

By • poveşti • 1 • Tags: , , ,