Jun 27 2012

Câteva idei despre evoluţie

În sensul ei cel mai larg, evoluţia are o mie şi una de feţe şi nu poate fi cu adevărat „evaluată” decât de cel căruia i se întâmplă. Aprecierea oportunităţii schimbărilor, indicator ce o poate „recomanda” drept involuţie, este o prerogativă profund subiectivă.

De asemenea, procesul ăsta de multe ori bizar nu ocoleşte pe nimeni. Unii o conştientizează, unii o repudiază, pe unii îi cizelează, pe alţii îi abrutizează, pe unii îi energizează, pe alţii îi epuizează şi, într-un final, nimeni nu o fentează şi toţi asimilează. Schimbările. Visele (dulci sau nu) sunt făcut din aşa ceva. Mânaţi în mod uman de un ţel ales conştient, inconştient sau subconştient, chit că belim sau nu ochii (în scopul de a nu beli altceva), n-avem cum să o driblăm în drumul spre atingerea scopului.

Uneori, evoluţia este un noroc. Când nu ai aproape niciun merit pentru faptul că trăieşti într-una dintre acele locuri cu suficiente frumuseţi naturale, istorie şi cultură, cât să te ţină ocupat o viaţă-ntreagă, se poate spune că ai avut noroc. Şi, când ajungi să te înconjori de şi să interacţionezi cu oameni care au trăit în societăţi dintre cele mai interesante, norocul devine de-a dreptul o binecuvântare. Pentru că, în condiţiile în care noi, oamenii, nu suntem altceva decât configurări diferite ale aceloraşi defecte, este aproape miraculos să descoperi noi calităţi umane (sau aceleaşi calităţi, dar desăvârşite în medii diferite de cel în care ai crescut).

Alteori, evoluţia este obositoare. De exemplu, când, deşi faci umbră de pomană pământului, te afli într-o continuă stare de război interior. De frământare. Când pui sub semnul întrebării sinceritatea, sentimentele, capacităţile şi gradul de agresivitate al meschinăriei şi mediocrităţii celor din jur şi ale tale, evoluţia ajunge să te sleiască şi de ultimele puteri..

Uneori, când simţi că viaţa iese din tine odată cu aerul din plămâni sau cu lacrimile din ochi, evoluţia este de-a dreptul violentă şi dureroasă. Şocantă. Alteori, când conştientizezi că urli (adevărul) în pustiu şi nimeni nu te ascultă, evoluţia se confundă cu ironia.

În fine! În scurta lui călătorie în afara ţărânii, omul tinde spre suficienţă. Iar de la un anumit grad de mulţumire de sine, începe să nu mai vrea în jurul său decât semeni care să nu-l contrazică, ajungând să-şi aleagă apropiaţii chiar după acest criteriu. E mai comod. Ei bine, în acest caz, evoluţia are rolul de a-ţi reaminti că-n viaţă nu ai parte numai de aplaudaci, ea însăşi fiind unul dintre aceia care te vor contrazice.

Din lipsă de coerenţă şi talent scriitoricesc, o să mă opresc aici, dar nu înainte de a vă spune o vorbă tare bună, pe care am auzit-o de curând şi care cred că se potriveşte cu partea aia (a evoluţiei) pe care o alegem: „Decât să-ţi pară rău, mai bine să îţi fie rău!”.

Guest post scris de un băiat care a mai mâzgălit pe-aici.

By daniel rus • blog • 1 • Tags: drum, evoluţie, guest post, noroc, schimbări, scop, societăţi