Despre responsabilitate şi moralitate

Societate fără responsabilitate nu se poate. Şi nici fără moralitate.

Dacă prima noţiune vizează, mai degrabă, trecutul şi viitorul, moralitatea este o atitudine orientată înspre prezent. Moral ar fi, de exemplu, să recunoaştem că noi, românii, suntem principala problemă a României. Responsabil ar fi să ne asumăm că în decembrie 2009 l-am votat pe Traian Băsescu şi i-am conferit funcţia de preşedinte al ţării pentru 5 ani. Responsabil ar fi să ne asumăm că nu a încălcat nicio lege (sens larg) care, teoretic, i-ar angaja răspunderea şi l-ar îndepărta din funcţie. Responsabil ar fi să ne asumăm lucrurile astea şi cu responsabilitate să începem să îndreptăm lucrurile. Nu împărtăşesc opinii categorice, de genul “nu cred în schimbare”. (Omul, prin natura sa, este imprevizibil, darămite românul, această categorie absolut deosebită!)

Responsabil ar fi să gândim ca o naţie de-acum înainte. Americanii, de exemplu, nu spun că ar fi un popor deştept/ospitalier/amuzant: ei spun că sunt cea mai mare naţie a lumii. Există o diferenţă de nuanţă, pe-acolo, pe undeva… Şi mai spun că e bine să nu te întrebi ce poate face ţara ta pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ea. Şi, de asemenea, că nu oamenilor ar trebui să le fie frică de guverne, ci viceversa.

Probabil că, dacă am adopta o atitudine morală faţă de „cetate”, în fruntea ei n-ar mai ajunge oameni imorali.

Probabil că, dacă am adopta o atitudine morală faţă de ideea de protest, guvernanţii nu s-ar mai gândi că o mână de imbecili a ieşit să presteze „dansul pinguinului”. (Minimul necesar şi suficient ar fi să ai o idee despre obiectul şi scopul protestului.)

Probabil că, dacă am adopta o atitudine morală faţă de lege… Francezii spun că legile nu sunt pure acte de putere, sunt acte de justiţie şi de raţiune. Nu, legea nu e perfectă, e făcută de om. Dar omul, pentru că nu este animal, în sensul că e înzestrat cu raţiune, are facultatea să o interpreteze în spiritul ei. Să o interpreteze în sensul benefic pentru societate. Să o considere, în cel mai rău caz, un rău necesar care, într-un final sigur, îi va face bine.

Aşa face omul. Românul, pe de altă parte, consideră legea un rău nenecesar. Şi orice lacună sau ambiguitate legislativă ca pe o oportunitate care trebuie exploatată. Ca pe o şansă ce nu trebuie ratată. Pentru că-l va duce cu un metru în faţa vecinului.

Nemaivorbind despre legile „inconvenabile”, care au întotdeauna un caracter cel mult supletiv pentru român, nu se poate spune că mă bucur c-a trecut şi „revoluţia” asta, pentru că, deşi chiar nu avem treburi mai serioase, gluma se cam răsuflase. În intervenţia de miercuri, Traian Băsescu n-a făcut decât să ia la mişto o glumă. Deci nimic reprobabil din punctul meu de vedere.

Dacă rândurile de mai sus sunt doar ciorbă şablonardă reîncălzită, aş vrea să dau, totuşi, o notă personală zglobie acestui articol:

România este o manea. Am auzit de manele de fata mea, de duşmani, de Băsescu e jucător, dar n-am auzit niciodată de vreo manea de revoluţie.

Fără supărare, stimaţi concetăţeni, dar în 2009, în dimineaţa în care am aflat că a fost reales Traian Băsescu n-am mai putut să dorm (după aflarea veştii). Dacă aţi şti ce bine dorm acum…

by furtdecurent